Sunt mai mult decât un număr pe cântar

 photo-1453686062273-6257b9fde1ce

Dacă azi am 85 de kilograme și luna viitoare se întâmplă ceva și o să am 90 de kilograme, nu o să mă mai cheme Flori? O să mă cheme 90 de kilograme?

Cu asta începeam întâlnirea cu draga mea clientă care îmi povestea momentul în care o colegă a facut observația legată de greutatea ei din ultimele luni.

Întamplarea ei mi-a adus aminte de întrebarea pe care care am primit-o de la un om care mi-a pus o imensă oglindă cu lupă în față:

“Cu picioarele astea vrei tu să fii nutriționist?” 

Dincolo de furia inițială pe care mi-a trezit-o, în care aș fi urlat spre el că sunt o femeie perfect normală, sănătoasă clinic, care poartă măsura 38 și e foarte recunoscătoare pentru aceste două picioare, am înțeles că, sub o formă sau alta, îmi spuneam același lucru zilnic.

Am mai înțeles și că oricât aș fi eu de puternică în public, oricât mi-aș fi luat apărarea în fața lui, tot ajung acasă și reiau războiul cu persoana din oglindă:

Ce fac eu cu celulita mea care se întinde până pe gambe dacă strâng pielea?
Ce fac eu cu vergeturile mele de pe șolduri?
Ce fac cu genunchii mei strâmbi?
Ce fac cu faptul că acum port și ochelari de vedere și aparat dentar?
Minunat! Sunt o tocilară desăvârșită și pot să-mi agăț viața sentimentală în cuier.

Ce-i drept, pot să duc războiul ăsta la nesfârșit, dar întrebarea pe care n-am îndrăznit s-o pun este:

CE FAC CÂND ÎMI VĂD TOATE DEFECTELE ȘI NICI MĂCAR UNA DIN CALITĂȚI?

Până acum am găsit două variante:
A – testată și retestată ani la rând – să mă biciui cu gânduri și cuvinte urâte, să mă chinui cu diete stricte, înfometare și degete pe gât, convinsă că cea din urmă e soluția.

B –  să pornesc din locul de acceptare și iubire pentru mine însămi.
Cum adică eu să mă iubesc pe mine? Adică ar trebui? Adica nu mă iubesc pe mine? Mmmda..nu prea..altfel nu aș fi dus lupta asta până acum.
Mi-a luat ceva să găsesc acest loc, m-am învârtit în jurul lui orbește, căutând înfometată să aflu cum stă treaba cu iubirea asta de sine pe care o tot aud de ani de zile.
Dar l-am găsit!

Și i-am desenat și harta care conține 3 zone concentrice:

Prima zonă am desenat-o ca umbra. Aici îți dai seama că ceva nu e ok. Nu cu șoldurile tale, nici cu imposibilitatea de a pune 300g peste cele 43 de kilograme, ci:

Nu e ceva ok cu lupta. Anxietatea. Stresul din fiecare zi dinainte de a ieși din casă.

Ceva nu e ok când nu te poți privi în oglindă.

Ceva nu e ok cu percepția ta despre tine, iar momentul în care îți dai seama că te omoară gândurile astea, puțin câte puțin, ajungi la granița către a doua zonă.

A doua zonă e ceața.
Aici faci cunoștință cu demonii tăi și vă împrieteniți: “Bună, dragilor, eu sunt Aura!” “Bună, Aura, noi suntem toate gândurile alea negre care îți apar în minte când treci pe lângă reflexia ta, când se uita cineva la tine, când te ridici să vorbești în fața unui grup de oameni și te oripilează ideea de a fi vazută.” În momentul în care începi să simți că-ți pleacă sângele din față și extremități te apropii de cea de-a treia.

În a treia zonă dai de gustul, mirosul și duritatea pământului.

În zona asta te dai bătut/ă. Ai dus lupta suficient cât să înțelegi că N-AI CUM SĂ CÂȘTIGI.

Aici și acum se întâmplă un mic miracol: te-ai dat bătut/ă și așa cum zice draga de Brené Brown, zaci cu fața în țărână, în mijlocul arenei. Miracolul, în sine, e faptul că te-ai oprit – chit că te-a oprit pământul din cădere.
Din locul ăsta nu e obligatoriu să te ridici imediat, poți să te rostogolești pe spate și să vezi soarele. Să vezi posibilitățile. Să privești lucrurile dintr-un unghi complet nou.

Aici au început pentru mine acceptarea și iubirea pe care le tot căutam. Aici mi-am dat a doua șansă și am intrat în topul persoanelor importante din viața mea până pe primul loc.

Cred în blândețe.
După mulți ani de auto-chinuire, o practic în fiecare zi pe pielea mea, mai ales când îmi dau seama că mai răsare câte un gând, câte o nemulțumire față de mine. Față de corpul pe care l-am primit. Sănătos, întreg și fără chestii extra sau în minus – ce blasfemie ar fi să nu mulțumesc pentru el, să nu apreciez că sunt un miracol cu ochi, urechi și suflet, că trăiesc, respir și merg cu astea două picioare.

Doar că realitatea mă bulversează. De fiecare dată când ies din casă, deschid laptopul, intru într-o încăpere, văd alte corpuri. Mai slabe, mai înalte, mai șolduroase, mai burtoase, mai pitice, mai blonduțe, mai cu ochi albaștri și mă COMPAR. Nu contează că sunt mere cu pere.

Cum o rezolv pe asta?

Aș pune aici *WORK IN PROGRESS*, dar adevărul e că de cât timp mă uit la corpuri și de cât timp le măsor la întâlniri, n-am văzut două la fel (bine, nu am lucrat până acum cu gemeni). Oamenii vin în toate formele, culorile, măsurile și aleg de acum să sărbătoresc diversitatea și să practic OWNERSHIP. Adică sunt singura responsabilă pentru mine și am libertatea de a face alegeri mai bune.

 Concluzia lui Flori : ”Sunt mai mult decât un număr pe cântar!”

Ce mi-ar plăcea să știe cât mai mulți oameni asta. Că suntem mai mult decât o bucată de carne cântărită la piață și e momentul să încetăm să ne definim în funcție de cifra pe care ne-o atribuie acest judecător.

Hai să ne uităm, în schimb, la cum ne simțim în corpurile noastre.

Revin foarte curând cu lucrurile concrete pe care le fac atât pentru mine, cât și împreună cu oamenii cu care lucrez.

 

 

1.02.2016
|||

Împărtășește-ți părerea